Cu cata usurinta si superficialitate ajung sa fie tratate sacrificiile pe care le fac sportivii care reprezinta o tara pe plan international. Cat de usor ajungem sa facem topuri de genul “cel mai urat fotbalist” – top care a revoltat-o pana si pe mama. Cat de usor se creaza scandal acolo unde unicul motiv de scandalizare e lipsa de valoare a reprezentantilor presei. Citeam astazi pe un cotidian sportiv – numele nu merita mentionat -, un articol postat pe blogul unui personaj care deunazi mi-era simpatic. Post-ul e de un grobianism greu de copiat, vorbeste in niste termeni extremi despre niste persoane pe care nu a avut inca timp nici macar sa le intalneasca, darmite sa le cunoasca. Mr. Journalism e mai mult ca sigur persoana care crede ca poti estima valoarea unui sportiv judecand dupa ritmul primilor pasi pe aeroportul Otopeni. Daca nu e sprintar dom’le, nici nu face ochi in exceptionalul campionat mioritic. Ma intreb daca respectivul ziarist realizeaza ca daca se apuca ACUM sa alerge, nu ajunge nici macar la efortul fizic depus de un junior aflat in cantonament la Cracanatii din Deal.
Exista o serie de ziare carora le facem trafic online, pe care le cumparam tinzand sa uitam ca nu exista pic de substanta, ca nimeni din acele redactii nu are nimic de spus concret, clar, lipsit de articulari inutile si ultra-colorate, de bannere si confetti cu care sa obtureze vederea. Exista o regula nescrisa in presa romaneasca: dimensiunea titlului este invers proportionala cu calitatea articolului. Cu cat sunt mai multe semne de exclamare, cu atat e mai ridicol. Ce duce penibilul pana la extrem e partea cu “EXCLUSIV”. Exclusive, my ass. Inca nu au remarcat ca e la fel de exclusiv pentru toate ziarele? Astia traiesc cu impresia ca lumea nu observa grosolania cu care fura unii de la altii titlurile articolelor? Nu exista presa, nu e vorba doar de presa sportiva.
Problema cea mare nu e doar faptul ca o serie de pseudo-jurnalisti urla prostii incredibile in ziare, mai nou si in mini-interventiile din timpul stirilor. Hiba e faptul ca putinii ziaristi seriosi isi leapada principiile si arunca si ei cu rahat in oricine e nevoie sa fie tintuit in ziua respectiva – pe considerente de rating, sales, etc. Pentru un motiv oarecare, nascocit ad-hoc intr-o sedinta planificata intentionat inainte de prima cafea de dimineata. IQ-ul trebuie sa fie cat mai scazut, iar prezenta obligatorie, in buna traditie romaneasca.
Nu ma mai mira nimic in privinta asta, chiar m-a mirat entuziamul cu care ii sporovaia mama in timpul conversatiei noastre. Nu ma mai mira nici macar ce se intampla in invatamant, vre-se superior. Dar pe tema educatiei scriu doar cand imi sunt gata statisticile…

Revenind, in a doua categorie intra “The Jane Austen Book Club”. Nu spun nimic, nu vreau sa stric o buna surpriza pentru oricine vrea sa vada. Recomand cu foarte multa caldura filmul, chiar si pentru o a doua vizionare: ramane acelasi gust. Cred ca titlul spune destul de mult pentru a fi o introducere in tema filmului, dar daca nu e suficient spun atat: un grup de 5 prietene – aflate in diverse momente-cheie ale vietii lor – si un tip adus intamplator in grup formeaza un club de carte pe baza intregii opere a lui Jane Austen. For more: watch the movie, it’s worth it.
Mi-au mai ramas “I’m not there” -filmul biografic despre Bob Dylan, “PS I love you” – second screening – si “Love in the time of cholera” pe care tot vreau sa-l vad inca dinainte de sarbatori. Cartea am citit-o cu destul de mult timp in urma, dar eu zic ca mi-o amintesc suficient de bine. Acum sa vad cat din carte s-a transpus pe pelicula si d’ailleurs cat a mai fost adaugat de scenarist.

Ma bucur ca astazi au fost pauze mai mari intre meciurile de handbal de la CE transmise de sport.ro si am apucat sa-mi strecor filmele pe acolo. Iar in afara de CE mi-am inceput ziua cu meciul (da, tot de handbal!) dintre Romania si Letonia: i-au batut ai nostri de le-au mers fulgii, la un moment dat conduceam si cu 14 goluri. Excelent, dar au fost si greseli pe care daca eu – profana – le-am vazut inseamna ca e destul de rau. Adevarat e si ca, tinand cont de rezultatul pe care l-au scos in tur nu au fost conectati la meci 100%, dar a fost bine. S-a terminat bine, au facut si spectacol… Barajul ne asteapta cu bratele deschise. Sa vedem ce ne asteapta acolo. Spunea cineva ca e mai bine ca nu e nationala masculina la campionatul european din Norvegia pentru ca ne-ar fi umilit orice echipa. Propunem sa nu mergem deloc, pana cand nu putem emite pretentii la titlu?… Sau mai bine, merge nationala. da tot de poate – in asa fel incat sa stoarca tricourile de pe ei cand ies de pe teren – si vedem ce iese. Prin neprezentare nu se castiga nimic niciodata … Sa ia aminte de la nationala de fete ! Si ei si cei de la fotbal.

In alta ordine de idei, mi-am pierdut complet cheful de vazut filme in momentul in care am primit un e-mail care ma anunta cu toata candoarea ca data limita pentru predarea referatului la cursul de “politici economice europene” s-a schimbat din 12 februarie in 25 ianuarie. In mod evident m-a cam calcat pe toate bataturile anuntul asta. Ce ma deranjeaza cel mai tare fiind faptul ca nimeni in afara de mine n-a ripostat nicicum, nimeni nu a intrebat macar “de ce pierdem aproape 3 saptamani din timpul alocat?” I feel I’m entitled to kick righteous butt, dammit!

Nici nu apucasem sa intru bine in casa, stiam ca pierdusem deja aproape jumatate din prima repriza facand cumparaturi (chestii total lipsite de importanta: mancare..). Am ramas priponita in fata televizorului, cu geaca pe mine, cu fularul la gat, cu sapca pe cap si cu o cutie de pate Sibiu in buzunar. Si asa am stat pana la pauza. Cu lumina stinsa. Stiam ca meciul nu va fi cine stie cat de palpitant, era evident, doar Romania juca cu Letonia. Nu prea aveam emotii. Cu toate astea am stat acolo, vre-un sfert de ora fara sa ma misc. Bine ca nu era nationala de fete pentru ca atunci eram nevoita sa raman acolo si in pauza – experienta cu potential pentru dezastru foarte mare. In timpul meciurilor baietilor, la pauza am voie sa ma misc. La fete, nu. Acolo raman, in special in meciurile importante, cum a fost in meciul cu Franta, din timpul Campionatului Mondial din decembrie anul trecut… La inceputul meciului, cand Romania pierdea am stat pe scaunul de la birou, mai postam cate ceva pe un forum, comentam pe bloguri, etc. La pauza m-am invartit, am scos cateva perle, am vorbit cu frate-meo despre originile (in sensul cel mai plastic)poporului francez si ultranationalismul lor scarbos (sper deosebire de “iubita” noastra patrie!).. Apoi m-am asezat turceste in pat si: MINUNE! Romania a inceput sa joace mai bine! In consecinta nu m-am mai dat jos din pat in nici una dintre pauzele din timpul meciului, absolut deloc. Sunt aproape sigura ca nici de zbantuit nu m-am zbantuit pe loc… Pana cand nu am castigat. Culmea e ca din momentul in care m-am asezat turceste in pat si pana la finalul meciului nu m-au mai bantuit gandurile negre: pierdem. Eram sigura, intr-un fel de-a dreptul psihotic, ca daca nu ma misc de pe pat o sa castigam. Am citit ulterior ca s-a intamplat si altora (ceea ce nu m-a facut sa fiu mai putin ingrijorata.. ), ba mai mult: unul si-a tras si un pumn in ochi cand au dat fetele noastre un gol. Asadar, cazul meu nu e atat de grav…

Aseara am ajuns acasa tot cu intarziere si nu am prins startul meciului Germania vs. Belarus, cam primele 5 minute. M-au surprins bielorusii, chiar foarte placut. Cel putin ca atitudine au stat bine, si-au jucat cartea, in limitele posibilitatilor lor si in limitele impuse de jocul evident mai bun al nemtilor. Impresia mea a fost ca Germania s-a jucat mai degraba decat a jucat, indeosebi in prima repriza. Atunci a reusit si Belarusul sa se tina dupa ei. In momentul in care au apasat mai tare pe acceleratie, puteau norvegienii sa le puna muzica de fundal “So long, Marianne”. A fost un meci bunicel, spre bun in a doua repriza – aici referindu-ma la Germania. Belarusul ma indoiesc ca a venit cu prea multe idei de grandoare. A urmat apoi meciul dintre Spania si Ungaria, moment de crunta dezamagire pentru mine. Spaniolii au jucat execrabil, zice io adaugand ca nu au avut extrema, pe nici o parte. Extrema stanga a tras mai mult de pe inter – si asta extrem de putin! -, extrema dreapta (Rocas) a ratat cat pentru tot campionatul. Sper sa fi epuizat stocul de ratari de genul ala. Portarul Ungariei, cu un nume “tipic” maghiar – Puljezevics -, a aparat tot ce era omeneste de aparat, din pacate pentru mine care tineam cu Spania. Oricum, pacostea mea in meciul asta nu s-a numit Puljezevics, ci Rocas. Dupa pauza a jucat mai bine vreo 4-5 minute dupa care s-a stins din nou. Cred ca si-a dat la palme dupa meci de s-a invinetit… In alta ordine de idei, mi-a placut Croatia mult, Balic e bun de trecut in manuale. Chiar si putin accidentat. Tocmai citisem un interviu cu antrenorul lui de la Portland San Antonio care era ingrijorat si suparat, but… when your country needs you… *pfft*…

Aparent, o duc destul de prost la capitolul meditatie pentru ca, in cazul meu, nu exista un colt desemnat indeletnicirii asteia in casa. Ce rateu! Pe mine meditatia ma apuca de regula in timpul cursurilor. Sau la birou, in timp ce muncesc. Atunci meditez cel mai bine. Atunci pot sa aplic tehnica, “ochii defocalizati si gura putin deschisa” pe care o recomanda toata lumea. Exista cursuri la care nu se poate altfel, care sunt atat de ‘profunde’ incat nu poti decat sa stai cu gura intredeschisa si, eventual, sa salivezi putin. Au fost si cursuri in timpul carora salivam mai mult, dar asta se datora doar datorita profesorului.

Devine din ce in ce mai evident pentru mine faptul ca fac ceva gresit in domeniul meditatiei, pe langa eroarea impardonabila de a nu avea un colt predestinat calatoriilor transcedentale. A, si de a nu sta cu gura deschisa. Pardon, intredeschisa. Scuze. Nu mi-am pus niciodata problema daca trebuie sa stau jos cand meditez. Ma mai apuca si in autobuz, in drum spre casa, trebuie sa recunosc… Din ceea ce spun specialistii, in timpul meditatiei, ochii trebuie sa ii tii deschisi, pentru ca ‘nu incerci sa adormi’. (Gee, Ma, really?)

Urmatoarea mea problema e evident faptul ca nu ma tine 20 de minute. E clar ca sunt pierduta total in ceea ce priveste capacitatea mea de a-mi alinia chakrele sau de a privi printr-al treilea ochi…

Revin dupa ce desemnez un colt din camera drept “meditation corner”. Preferabil langa geam, din consideratie pentru cel de-al treilea meu ochi… sa poata privi spre munti…